Val Hristake, memoriile unui tradator de tara!

Cartea online sub aceeasi denumire gasita online descrie viata autorului in 190 pagini care inainte de revolutie obisnuia des sa vina pe la neamurile pe care le avea pe atunci in comuna Seimenii Mari prin jurul anului 1930, asta dupa ce initial ai lui se mutasera la oras. Val Hristake descrie copilaria si intamplarile sale nebunesti, traditii si obiceiuri din satuc.

„Ocupaţia de căpetenie a oamenilor din Seimeni era, la vremea asta, culesul viilor care se coceau mult mai devreme decât în alte părţi din cauză că aveau soare şi căldură din plin.”
„Mai târziu în vară dădui o fugă la Seimeni şi se pare că a fost una din cele mai plictisitoare vacanţe din viaţa mea, n-am nici o amintire plăcută despre ea.Păcat, a fost să fie ultima mea vacanţă la Seimeni, pentru că în anul următor, 1949, regimul comunist a instituit „colectivizarea agriculturii”. Asta însemna că propietarii de terenuri a fost pur şi simplu declaraţi chiaburi şi pământul lor „naţionalizat”, tot pământul arabil devenind propietate de stat. Foştii propietari erau de obicei scoşi din casele lor şi trimişi să trăiască prin sate mizerabile de ţigani din Bărăgan sau Oltenia, neputând să părăsească acele locuri pentru că aveau domiciliu forţat. Alţii, erau trimişi la muncă forţată, iar alţii, ca Bunicu Ion, scoşi din case şi trimişi să locuiască cu animalele în grajdul colectivei.
Acolo unde pământul era puţin şi spre exemplu, o familie de 8 persoane stăpânea 2 hectare, oamenii renunţau foarte greu la singura lor sursă de subsistenţă, şi luau armele în mână, aşa că procesul de colectivizare a durat 12 ani până a fost complectat. Pentru familia mea asta a însemnat că Bunicu Ion a pierdut tot pământul ( cred că erau cam 20 de hectare, nici-odată n-am scos dela el adevărul), casa a fost confiscată şi a devenit sediul „Cooperativei Agricole” iar el, pentru că fusese un om care ajutase mai tot satul, a fost trimis să îngrijească de animale, locuind în acelaşi grajd cu ele. Asta a omorât-o pe Bunica Maria, care era deja bolnavă de cancer.
Şi ca să fie dezastrul şi mai complect, odată cu colectivizarea, în vederea comasării parcelelor de pământ, răzoarele au fost eradicate, viile au fost dezrădăcinate, livezile au fost arse, totul cu ideea fixă de a face tarlale uriaşe care puteau fi mai uşor lucrate cu mijloace mecanizate. Te durea sufletul să vezi că pe locul unde fusese o vie acum păşteau vacile, iar acolo unde fusese grâu acum se cultiva tutun sau bumbac sau –mai rău- fasole soia şi dovleci furajeri.
Cooperativele de producţie, colectivele şi Fermele de stat erau acum la baza producţiei agricole a României, şi toate erau o risipă de nedescris. Sute de hectare de pământ erau lucrate mecanizat (arate şi însămânţate), după care, tot ce nu era cereale nu se mai putea recolta mecanizat aşa că putrezea pe câmp.”
Din spusele celor care au trăit în România după ce am fugit noi şi pe vremea dictaturii lui Ceauşescu ştim că viaţa acolo era Mizerabilă, cu M mare. Cele mai bazice necesităţi de hrană erau inexistente, căldură nu era iarna, apa caldă era o apariţie sporadică sau inexistentă, tratamentul medical şi medicamente prin spitale se puteau obţine numai pe bază de ciubuc, mijloacele de transport erau la pământ iar pensiile nu mai foloseau la nimic din cauza inflaţiei. Şi bine înţeles, cei mai năpăstuiţi erau pensionarii, obligaţi să trăiască dintro amărâtă de pensie cu sănătatea zdruncinată de malnutriţie şi condiţiile de viaţă.
MEMORII <> click aici pentru povestea completa..